Maria Zancu

Un om.

Un om cu tot ce poate fi mai frumos și mai urât: cu momente de neputință, cu bucurii imense sau cu un noroc „chior” uneori.

Sunt Maria și vârsta este doar un număr, fiindcă sincer…eu am rămas cu gândul la 20 de ani.

Iubesc să fiu ascultată, să văd lumea cum devine un loc mai bun și să iubesc. De asemenea, să mănânc mult.

Detest, în schimb (cu toate că este un cuvânt cam dur), să mă simt neputincioasă.

Este cel mai sfâșietor sentiment pe care aș putea să-l simt vreodată.

„Nu vreau să schimb lumea, vreau să o educ”, pot spune că este motto-ul meu în viață, precum și „educ și mă educ”.

Am multe de învățat și atât de puțin timp la dispoziție, încât mă gândesc când anume le voi face pe toate.

Apoi mă calmez, fiindcă știu că trebuie să iau totul pas cu pas și că cel mai important lucru este…să încep de undeva.

Sunt profesor pentru învățământul primar și nu, nu îmi doream asta de mică.

Oamenii își schimbă ideile, visurile și aspirațiile odată cu vârsta.

Când eram mică visam ceva ce nu înțelegeam cum ar fi posibil să devină realitate.

Visam să fac ceva care să schimbe lumea, să plec din lumea aceasta și să știu că am făcut ceva ce contează, ceva ce va schimba în bine viața tuturor. Nu suportam monotonia, nu voiam să lucrez de la 8 la 17, să plimb cățelul și să dorm.

Voiam să explorez, să schimb, să văd, să învăț.

Pasiunea pentru lume încă nu a dispărut, însă pe moment am definit-o – „să fiu învățătoare”.

Poate peste 5 ani voi pleca în lume, poate voi deveni medic, inginer sau poate model, cine știe?

Nu am mult timp să le fac pe toate, dar am destul cât să încerc să fac ceea ce îmi doresc.

Dacă nu aș fi fost cea care sunt, probabil că aș fi fost cel mai faimos regizor din lume (glumesc, dar așa mă vedeam acum cinci ani).

Pasiunea pentru a fi învățătoare a venit fără să mă gândesc la ea.

Învățam păpușile poeziile de la grădiniță, ne jucam de-a școala toată vara eu și vecinii de la bloc, iar eu eram profesoara.

Așa a început totul.

Am reușit să ajung unde sunt astăzi fiindcă am fost doborâtă de mulți, inclusiv de mine.

Din fericire, nimeni și nimic nu a reușit să îmi clintească nici măcar puțin gândul de când eram mică: fă ceva să conteze, luptă și pleacă din lumea asta după ce ai făcut-o un loc mai bun! Așa am reușit să stau pe picioare atunci când am cunoscut depresia în primul an de facultate, când anxietatea mă mânca, când nu mai aveam energie să mă ridic din pat sau când îmi doream să renunț la tot ce însemna visul meu.

Când eram în primul an de facultate, am trecut prin depresie: nu aveam pe nimeni în București, mă simțeam mai singură ca niciodată, nu voiam să mănânc sănătos, să fac sport, să fac duș sau orice alt lucru pe care înainte îl făceam din rutină.

Îmi uram facultatea aleasă, camera de cămin, colegele și nu îmi găseam locul.

În ianuarie am vrut să renunț, să plec acasă cu toate bagajele.

Ambiția m-a ajutat să rămân și să lupt, iar în februarie m-am mutat în altă cameră de cămin și am luat totul de la zero.

Am devenit învățătoare și de atunci lupt să ajung din ce în ce mai sus pe scara mea pe care scrie „visuri”.

Superputerea mea este altruismul.

Ajut pe oricine cu orice pot, fiindcă știu cum este să nu ai răspunsurile necesare pentru a-ți îndeplini obiectivele.

Din punct de vedere profesional, a fost atunci când îmi doream să demisionez din cauza unor oameni care mă descurajau.

Nu mă văd în viitor nicicum, doar la fel de ambițioasă.

Nu îmi mai proiectez viitorul, fiindcă dorințele mele și dorințele destinului nu sunt aceleași de multe ori.

Vreau doar să trăiesc, fără să mă gândesc peste cinci ani sau să mă uit în urmă și să regret că nu am oferit mai mult din mine.

Dacă aș putea vorbi cu mine, cea de la 17 ani, mi-aș spune să nu mă mai stresez atât cu admiterea la facultate. 

Stresul acela îmi va distruge vara, și mi-aș mai zice să mă distrez și să mă bucur de tot ce încă îmi oferă casa părinților, fiindcă odată venită la București, vei fi acasă din ce în ce mai rar.

Când mă gândesc la viitorul României, văd două perspective complet diferite: una copilăroasă și una matură.

Perspectiva copilăroasă înseamnă că văd tot mai mulți tineri care își doresc schimbare și care vor munci pentru ea.

Perspectiva matură îmi spune că mai avem foarte mult până acolo, generații întregi…

Vreau să simt fiecare clipă, să văd fiecare om mai mult decât un corp, să mă bucur de familie, de prieteni. De viață și de lume.

Mariei din viitor îi transmit că o iubesc și că abia aștept să ne întâlnim, sănătoase amândouă, să povestim puțin despre tot ce am realizat până acum și să vedem ce putem face mai departe pentru lumea în care trăim.

Tinerilor descurajați le spun că singurele persoane responsabile pentru descurajarea lor sunt chiar ei.

Nimeni nu are puterea de decizie asupra întregii tale vieți, așa că du-te și ia ceea ce ți se cuvine, ceea ce este al tău!