Iulian Tănașcu

Sunt un overthinker și un om foarte ambițios.

Sunt masterand la Securitate Cibernetică în cadrul Universității Titu Maiorescu și doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Management unde studiez migrația și impactul pe care aceasta o are asupra României. 

De aproape patru ani sunt antreprenor social. Am început de la o nevoie: eram nemulțumit de modul în care statul cheltuia banii pentru promovarea României, o promovare total lipsită de esență și ineficiență.

Consideram că oamenii care vor veni alături de mine mă vor ajuta să fac acel brand de țară, că vom putea face proiecte de promovare mult mai eficiente și vom aduce numeroși turiști în comunitățile mai puțin promovate din România.

După luni de stors creierii, totul s-a materializat într-o inițiativă, care astăzi se numește Asociația ,,Călător prin România”.

Am reușit în aproape patru ani, cu sume foarte mici de bani, să marcăm monumente istorice și obiective turistice puțin cunoscute, să scoatem la lumină legende interesante din România și să creștem puțin capitalul turistic al țării noastre.

Am reușit să aducem pe platforma www.travellerinromania.com, într-un sistem centralizat, elemente care țin de potențialul turistic al României, iar proiectele de dezvoltare continuă.

Sunt o persoană empatică și o persoană care pune mult suflet în ceea ce face.

Consider că niciun proiect sau activitate nu poate să iasă perfect dacă nu punem suflet.

Fiindcă fac multe lucruri, pot spune că am un suflet mare, pentru că las bucățele din el peste tot.

Este suficient de mare încât să cuprindă toată România.

Iubesc foarte multe lucruri.

Cred că balanța dintre ceea ce iubim și ceea ce detestăm trebuie să fie mereu mai grea pe partea iubirii. Lumea trebuie să fie construită din iubire.

Rezumându-mă, deși cu greu, la trei lucruri pe care le iubesc; pe primul loc ar fi zâmbetul oamenilor atunci când îl aduc pe chipul lor. Fie că îi ajut, că le spun o glumă sau pur și simplu că le zâmbesc și ei îmi zâmbesc înapoi, cred că este cel mai frumos lucru și ador asta.

Pe locul al doilea este ajutorul pe care îl ofer. Îmi place să ajut oamenii, comunitățile și să rezolv probleme.

Pe ultimul loc este activitatea pe care o întreprind. Îmi place foarte mult ceea ce fac, chiar ador ceea ce fac.

Nu detest nimic. Îmi antrenez mintea și sufletul astfel încât să nu detest nimic.

Este suficient că adesea lumea este plină de oameni care detestă lucruri. Nu vreau să mă număr și eu printre ei.

Am două principii după care mă ghidez în viață. Primul mi-a fost ,,implantat’’ în minte de către bunica mea, atunci cand eram mic: Fii deschis și învață în viață din absolut orice situație, de la orice om, din orice lucru! 

Al doilea principiu este unul pe care mi l-am dezvoltat: Proiectul de azi, viitorul de mâine! 

De vreo patru ani sunt antreprenor social și un growth hacker. Dezvolt comunități prin diverse proiecte și îmi place să văd în orice situație problematică, o multitudine de soluții.

Când eram mic îmi doream să devin polițist. Nu-mi plăcea să îmi iau bătaie atunci când eram mic și știam că meseria de polițist mai înseamnă, în unele momente, și un fard nedorit, motiv pentru care mi s-a schimbat viziunea despre tot ce voiam să fac și m-am reorientat pe drumul spre a fi medic legist. Această dorință a continuat până în penultimul an de liceu.

Aș fi fost medic legist.

Povestea descoperirii pasiunii este haioasă. Aveam în liceu o profesoară de educație antreprenorială, genul acela de profesor care și-a ales meseria pentru că avea o vocație, nu pentru bani sau titulatura de ,,profesor’’.

Într-o zi a venit la mine și colegii mei și ne-a spus că este timpul să participăm la o competiție de planuri de afaceri. Mi se părea interesantă ideea, m-am înscris și am ajuns până în finală. Am câștigat locul al II-lea și am primit un premiu, o carte. Pentru mine cartea aceea a făcut cât 100 de competiții câștigate pe locul I. Citind cartea, am știut că vreau să fiu antreprenor, fie clasic, fie social.

După acea carte am urmat o facultate cu profil economic, am învățat teoria și am aplicat foarte mult. Toate experiențele s-au adunat într-un singur punct, în prezent, în ceea ce fac.

Dacă ne referim la perioada liceului, am fost oaia neagră. Nu îmi plăcea absolut deloc să învăț. Nu înțelegeam de ce trebuie să învăț. Paradoxal, din nefericire, am înțeles prea târziu de ce trebuie să învăț, dar din fericire am învățat repede ce trebuia să învăț. 

Ne lipsesc multe în sistemul de învățământ. Copiii știu că trebuie să învețe, dar nu știu de ce trebuie să facă acest lucru.

Mai mult, sunt foarte puțini care sunt pasionați de Matematică, Lb. Română sau alte materii.

Lumea se schimbă, trendurile se schimbă, dar școala rămâne în trecut. 

Pe vremea mea (ah, am ajuns și eu să zic așa) ca și acum, se punea accent pe cantitate și nu pe calitate. La fel ca și în trecut, se pune accent pe lucruri care nu pasionează pe toată lumea, care nu sunt actualizate și care nu ajută un tânăr în viitorul lui. Spre exemplu, aveam o carte în facultate despre tehnologii. Spunea în carte că Japonia a rămas în urmă cu tehnologia față de țări precum Statele Unite ale Americii și Marea Britanie… totuși, vorbim de Japonia…

Dacă ar fi să schimb ceva, aici aș lucra la programa școlară. Nu aș elimina nimic, dar aș face programa flexibilă și materia actualizată. Avem nevoie de toate materiile de acum și de multe în plus, dar nu în cantități egale și nu cu structura de acum. 

Martin Luther King Jr. a spus cândva, „I have a dream”. Eu aș merge puțin mai departe și aș spune , „I had a small dream once, now I have a big one”. Am vrut să am o afacere a mea, un proiect mare la care să lucrez și care avea să schimbe, chiar și foarte puțin, orașul în care trăiesc și, de ce nu, țara.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi stabilesc obiective mici și să încerc să le ating. Urmăream un principiu foarte simplu. La fiecare revelion, înainte de 00:00 îmi stabileam o listă cu cele mai nebune obiective pe care aveam să le ating anul următor. Crezi sau nu, a funcționat.

Viața de antreprenor, în general, și cea de antreprenor social, în particular, este puțin diferită de ce vedem în filmulețele antreprenorilor de pe Instagram. Acela este output-ul obținut după un input format din multe grătare pierdute, nopți fără somn, scheme, diagrame, analize și mult, foarte mult, networking.

Există multe bariere, mai ales în România, iar cine se avântă în această odisee antreprenorială trebuie să aibă puțin din toate, dar mai ales răbdare, ambiție și să nu uite niciodată că nu trebuie, pe drumul lui sau al ei, să se oprească să arunce cu pietre în orice câine care latră. S-ar putea să nu mai ajungă niciodată la destinație dacă se oprește.

Cred că am avut foarte multe ,,eșecuri de succes’’ de-a lungul timpului, însă o întâmplare mi-a rămas adânc întipărită în minte. 

Urma să plantăm o pădure pe o fostă groapă de gunoi dintr-o comună de pe lângă București. Aveam o echipă pentru așa ceva, voluntari, teren, copaci și aprobări. Chiar primarul care ne-a pus la dispoziție terenul, nou în funcție, s-a chinuit foarte mult să obțină aprobări și să facă rapid cadastrul terenului astfel încât proiectul să fie realizabil. 

Pădurea pe care urma să o plantăm era puțin mai specială. Fiecare copac pe care îl plantam reprezenta un soldat român, din județul respectiv, care a murit pe câmpul de luptă, în Bătălia pentru București și nu a reușit să fie îngropat creștinește. Aveam de plantat 7000 de copaci pe 2 ha și să marcăm fiecare copăcel cu o plăcuță de tipul ,,army dog tag’’ cu numele soldatului și funcția. 

Pentru aceasta, echipa asociației pe care o conduc a muncit foarte mult, nopți întregi și zeci de ore de discuții la telefon. Pe ultima sută de metri s-a aliniat la proiect o echipă care spunea că ne ajută, că-și dorește foarte mult să participe. Ce a făcut această echipă a fost de fapt să dea o circulară prin presă ca ea să se ocupe de toată treaba. Era ca și cum, toată echipa proiectului și toți voluntarii erau dați la o parte, iar echipa aceea era o mică eroină, lucru care ne-a deranjat pe toți. Nu doar că au reușit să spargă toată echipa în 2, dar ne-am trezit 5 oameni, fără voluntari, cu 7000 de copaci de plantat, un teren de 2 ha și 7000 de dog tag-uri de pus. Era rețeta unui eșec ca la carte.

Apoi celebra zicală ,,visurile sunt molipsitoare’’ am trăit-o pe pielea noastră. În 2 zile am adunat 100 de voluntari. Au venit în echipă o parte însemnată din sătenii acelei comune, o echipă de cercetași și prieteni de-ai noștri. Practic, erau mai mulți decât la început, iar tot ce am făcut noi și primarul a fost să povestim ce vrem să facem. 

Ceea ce părea un eșec total, s-a dovedit a fi un veritabil succes. 

Empatia. Nu știu dacă este din cauza zodiei sau a modului meu de a fi, dar simt persoanele de lângă mine și le pot înțelege stările. Acest lucru îmi permite să comunic diferit cu oamenii, să îi ajut și să rezonez cu ei într-un mod profund.  

Primul contract de parteneriat pe care am reușit să-l semnez cu un partener – primărie din România. Citeam mult cum se face o negociere, învățasem pașii din punct de vedere teoretic, dar practica este mult mai diferită.

La prima negociere pentru un viitor parteneriat (și primul de altfel) vedeam primarul ca fiind un Goliat (sau cel puțin așa îl percepeam eu). Mi se părea un eveniment mare și important pentru viitorul a ceea ce făceam, dar lipsa experienței practice își spunea cuvântul.

La finalul discuției, după ce ne-am dat mâna și am ieșit din birou, am înțeles că fiecare negociere este diferită. Acest lucru se întâmplă pentru simplul fapt că negocierea implică oameni, iar oamenii sunt foarte diferiți și modul lor de a fi este transpus în foarte multe activități întreprinse de ei, chiar și în negocierile pe care le au de dus la bun sfârșit.

A fost un moment dificil și totodată definitoriu. Acea experiență m-a învățat cum să fac, ce să fac și cum anume să pun problema. Mi-a fost rușine, mi-a fost și frică, dar am înțeles un lucru important: atunci când ai un vis, nimic nu trebuie să îți stea în cale.

Astfel, cum bine spune o vorbă din popor: Cu rușine (exacerbată), mori de foame.

Dacă aș putea să dau un telefon în trecut și să vorbesc cu mine, cel de 17 ani, mi-aș spune să fac tâmpenii, să greșesc cât mai mult. Da, cărțile m-au învățat multe, viața în sine m-a învățat foarte multe, dar cei mai buni profesori ai mei au fost greșelile și tâmpeniile. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Cele mai mari invenții ale lumii au fost descoperite din greșeală. 

Nu se poate ști niciodată unde ne poate duce o greșeală (mică și nevinovată). 

Vreau ca viitorul să sune bine și pentru asta muncesc și eu și colegii mei. Urmează să lansăm un material de construcții care o să înlocuiască BCA-ul sau cărămida. Dacă o să treacă de teste și vom putea realiza lucruri cu ea, în 5 ani mă văd construind case pentru săraci, folosind acel material. Mai mult decât atât, peste 5 ani văd funcțională și platforma educațională pe care urmează să o lansăm, iar cu ajutorul ei mulți elevi vor lua Bacalaureatul mult mai ușor.

 

Mă văd tot în România ca și domiciliu, dar mă văd călătorind prin lume promovând țara noastră și oamenii faini de aici.

Sunt multe de făcut.

Citesc în fiecare zi, cel puțin, 30 de minute. Consider că cititul face bine creierului și stării de spirit. Cu cât citim mai mult, cu atât vedem lumea mult mai clar. 

De fiecare dată când pot, îmi place să călătoresc în afara țării ca să văd ce fac ceilalți sau ce fac mai bine decât noi. Îmi iau carnețelul și notez idei pe care încerc să le implementez în comunitățile din România.

De asemenea, de fiecare dată când pot, îmi place să vizitez locuri mai puțin știute din România. Plimbarea face bine, iar în deplasările pe care le fac, cunosc oameni faini care mă inspiră, cunosc povești care îmi schimbă starea de spirit și descopăr România așa cum mulți nu o știu. Probabil că și de asta nu aleg să critic lucrurile din țara noastră și aleg să caut soluții. 

Lumea se schimbă cu o viteză fără precedent și consider că vor supraviețui doar acele persoane care știu să se adapteze. Știu, sună urât, dar adevărul cam acesta este. 

Viitorul pe care vrem toți să-l cunoaștem se construiește chiar în aceste clipe. Fiecare din noi este responsabil să pună o cărămidă la construcția unui viitor așa cum și-l dorește. Este momentul ideal de a investi în oameni, de a-I pregăti pentru ce o să vină, iar împreună să facem acel viitor mai bun. 

Mi-ar plăcea să fiu pozitiv și să zic că totul o să fie roz, însă îmi place să fiu realist și să fiu un arhitect al viitorului, mai mult decât un prezicător. 

Dacă vorbim din punct de vedere al political correctnessului, ar trebui să zicem că în România o să fie lapte și miere, câini cu covrigi în coadă și unicorni care aleargă fericiți. Dacă suntem cinstiți cu noi și ne uităm pe statistici, nu prea bine. 

Eu studiez în cadrul tezei de doctorat, migrația românească. În prezent s-au născut mai mulți copilași în afara granițelor, din părinți emigranți români, decât în România. Sunt mulți oameni care vor să plece, există deficit de personal în multe domenii, iar pilonii societății funcționează defectuos. Ce înseamnă acest lucru? Este cea mai bună perioadă pentru antreprenoriatul social. 

Din punct de vedere al educației, se produc niște schimbări. Tinerii încep să aibă o voce și să-și susțină, argumentat, punctul de vedere. Generațiile vechi de profesori sunt înlocuite treptat, dar sigur, de tinerele generații. Cei noi au o imagine mult mai clară asupra viitorului și au metode eficiente de a-i face pe elevi și studenți să înțeleagă esența lucrurilor.

Din punct de vedere antreprenorial, nu o văd bine. 

Statul nu susține antreprenorii, iar oricât de smart ești, oricât de mult îți dorești să faci lucruri, sunt anumite bariere pe care doar statul le poate ridica. Poate o să spunem că antreprenorul caută soluții. Da, așa este, caută, dar birocrația îl lovește din plin, schimbările legislative, „will hit him in the face”, iar antreprenorul la început de drum trebuie să fie un fel de Hagi – să șuteze, să centreze și să dea cu capul în același timp, lucru care este puțin mai greu. Totuși, ai, n-ai mingea, trebuie să dai la poartă. Cine renunță la antreprenoriat de frica statului, nu este antreprenor, ci este un viitor angajat care are acea scânteie antreprenorială, dar pe care nu o s-o transforme într-un foc mare. 

Din punct de vedere al politicilor publice, românii trebuie să ia o decizie. Fie vor vrea să continue cu niște oameni lipsiți de imaginație, de inițiativă, de dorința de a schimba țara, (iar dacă se întâmplă așa, o să ne fie destul de dificil), fie vor alege schimbarea. România are nevoie de lideri, are nevoie de oameni cu inițiativă și oameni care știu cum să facă din țărână aur. Politicile publice ar trebui să aibă în vedere oamenii aceea din comunitățile sărace, acei copilași care se duc seara la culcare flămânzi sau învață la lumina unei lumânări, nu politicienii și interesele lor. Dacă am investi în micuții de astăzi, s-ar putea peste câțiva ani să avem niște politicieni de primă clasă. Spun asta pentru că ei sunt învățați de mici cu greul și știu ce ar trebui să facă societății că să fie totul bine (sau mai bine). 

Civismul merge foarte bine în România. Singurul lucru care mă deranjează puternic la civism și la ONG-uri în general, este că în proporție de 60-70% urmăresc obiectivul principal din statut (ceea ce nu este un lucru rău), dar nu doresc să se ajute între ele. Acest lucru nu doar că împiedică unele proiecte mari, dar îngreunează și procesul de atingere al obiectivelor.

Dacă toate ONG-urile dintr-un domeniu ar lucra împreună, ar funcționa mult mai bine decât o face statul. 

Eu, împreună cu echipa mea, dezvoltăm tot felul de proiecte. Până acum am reușit să dotăm trei comune de pe lângă București cu suport tehnic și cu internet pentru a putea susține activitatea online în pandemie. Dacă am putea să facem mai mult, am dota fiecare familie cu cel puțin un dispozitiv și am și învăța-o să îl folosească eficient. 

Iubesc mediul înconjurător, iar pentru asta am plantat și vreau să plantez copaci în fiecare regiune din țară. Vreau să plantez păduri de care să se bucure în viitor copiii mei și prietenii lor. 

Dezvoltăm chiar în aceste momente un nou material de construcție care o să ne permită construirea de case oamenilor săraci. Produsul a primit un feedback pozitiv în cadrul unei conferințe internaționale, iar dacă o să treacă de teste, ne apucăm de treabă. 

Dezvolt turismul în fiecare zi. Scoatem la lumină monumente istorice și obiective turistice pe care le marcăm cu plăcuțe cu coduri Q.R. și le promovăm turiștilor naționali și străini. Lucrăm cu primăriile pentru a implementa proiecte de revitalizare a turismului și de dezvoltare a comunității prin turism. 

În paralel cu toate acestea lucrăm la o platformă, în colaborare cu mai mulți profesori din țară, prin care tinerii din toate colțurile țării, să studieze pentru Bacalaureat, pe o formulă simplificată, chiar și atunci când nu au bani de meditații. Sperăm ca anul viitor să lansăm și această platformă. 

Vreau, în primul rând, să schimb imaginea României. Nu vreau să se vorbească de România ca o țară a hoților și a oamenilor fără carte.

Mă doare foarte mult când văd că atât noi, românii, cât și străinii, spunem despre România acest lucru pentru că țara noastră nu este doar despre asta. Este mai mult despre ceea ce a afirmat Petre Tuțea: O căruță de țărani a reușit să țină în șah imperii.

Este despre oamenii simpli, cei cu inimă de milioane, despre oamenii care lucrează zi și noapte să schimbe în bine; în timp ce alții au ales să aibă o pasiune sau un stil de viață menit să strice.

Este mult mai mult decât ceea ce se vede la suprafață.

Îmi doresc să nu mai văd niciun om sărac în România; dacă voi fi nevoit să lucrez necontenit pentru a educa, ajuta și dezvolta comunități care să aibă șansa la normalitate, o fac bucuros.

Vreau ca la finalul acestei povești, acestei fugi nebune prin viață, să nu am regretul că nu am încercat să schimb ceva acolo unde este posibil ca mulți să fi spus că nu se poate.

Lucrez de aproximativ patru ani în domeniul antreprenoriatului social, acolo unde încerc să dezvolt comunități. Pun foarte mare accent pe cultură și turism în dezvoltarea comunităților, dar și pe alte domenii.

Pentru mine, ceea ce fac zi de zi înseamnă libertatea de a face o Românie așa cum îmi doresc, creativitatea de a aplica o grămadă de idei în comunități unde oamenii au nevoie de know-how și conectarea zonelor izolate sau puțin cunoscute cu lumea. Activitatea mea este despre creativitate și inovație.

Rezultatul muncii se vede în lucruri relativ simple: în cifre și în comunități mai dezvoltate.

Promovarea României o văd în cifre. Lumea începe să cunoască România prin monumentele istorice și obiectivele turistice pe care le promovăm. Până în momentul de față, 40.000 de oameni au aflat despre lucruri minunate pe care le pot vedea doar aici, iar numărul lor crește zilnic. Oamenii care vizitează locații pe care le promovăm, se văd tot în cifre.

În prezent, plăcuțele pe care le marcăm prin proiectul de digitalizare a turismului din România ating 150.000 de scanări, lucru care nu poate decât să ne bucure. 

Când începem să cunoaștem o comunitate, vedem oportunități. Atunci când sunt oportunități, înseamnă că avem treabă.

La finalul unei perioade încărcate cu proiecte, vedem oameni fericiți și lucruri utile pe care le lăsăm comunității, iar acest lucru mă (și ne) bucură foarte tare.

Există deschidere a și asupra lumii. Toată lumea este a ta și ai posbilitatea să schimbi lucrurile în bine și mai bine.

Trebuie să vrei.

Să înceapă pur și simplu. Există foarte mulți guru care ,,știu ei cum se face’’ , au ei analize speciale din care reiese că trebuie sau nu să se apuce cineva de treabă. Tinerii trebuie pur și simplu să înceapă.

Dacă ar fi să o iau de la 0, dar aș avea o idee (situația în care sunt mulți dintre tinerii din România), aș face o pagina de Facebook (pentru că este gratis), aș căuta parteneri și oameni interesați de ceea ce pot eu să ofer și pur și simplu aș lupta pentru visul meu.

Nimeni nu a avut bani la început, dar a existat un vis și dorința de a face ceva. Când eu m-am apucat de ceea ce fac acum, nu aveam decât bursa de la facultate pe care nu am cheltuit-o 3 luni. Cu ea m-am dus și am înființat asociația pe care o conduc, Călător prin România.

Așa cum am mai spus, visurile sunt molipsitoare, iar dacă crezi în visul tău și o să-l prezinți cum trebuie, investitori, sponsori și parteneri vor veni alături de tine și te vor ajuta să ajungi acolo unde îți dorești.

Vor exista oameni reticenți, oameni care se cred superiori, oameni care ,,știu ei mai bine’’ și oameni care o să te demotiveze. Ideea este să ai încredere în tine și să știi că nimeni nu a avut succes mâine începând ieri.

Antreprenoriatul, în orice formă posibilă, este un proces îndelungat, iar antreprenorul este sacul de box al multora până când ajunge să fie independent. Keep going and change the world!

Bineînțeles. În spatele cortinei se nasc foarte multe lucruri interesante, proiecte pe care toți le vom vedea și pe care le vom folosi în viitorul foarte apropiat. Spatele cortinei este sediul asociației, war room-ul unde se găsește harta României cu zeci de stegulețe colorate pe ea. Tot acolo este și locul în care există un calendar mare, unde sunt trecute deadline-urile proiectelor pentru a ține evidența lor.

Momentul în care comunitățile sunt ajutate să implementeze proiecte este magic, unic, încărcat cu foarte multe emoții. În spatele acelor proiecte se ascund ore de muncă, zeci și sute de oameni care sunt antrenați în task-uri pe care nu le-au mai făcut până atunci.

Este mai mult decât implementare de proiecte, este un stil de a învăța făcând lucruri. Am învățat foarte multe de la colaboratorii, partenerii și voluntarii cu care am lucrat și ei au învățat de la noi. Este un proces de învățare continuu, unde nu te simți ca la școală și, mai mult decat orice, te simți util.

Empatia. Cea mai importantă aptitudine pe care o poate avea un OM, indiferent de meserie și statutul pe care îl are, este empatia. 

Gut-feeling-ul sau intuiția. Acest al șaselea simț m-a ajutat de foarte multe ori, mai ales când a trebuit să iau decizii, fie în viața de antreprenor sau în cea personală. Intuiția este un simț pe care ți-l poți dezvolta în orice moment, mai ales pe cont propriu. Cu cât greșim mai mult, cu atât putem intui mai mult. Cu cât suntem mai pregătiți într-un domeniu, o pregătire pe care ne-o însușim fie din facultate, fie din activitatea de zi cu zi, cu atât capacitatea de a intui este mai dezvoltată. 

Momentan foarte puțin spre deosebire de ce mi-aș dori. Aș vrea să las viitorului o mentalitate diferită de cea de acum, iar pentru mulți conaționali să las un mod de viață diferit.

M-aș sfătui să continui, să țin capul sus și să schimb lumea cu fiecare pas pe care-l fac.

Eu eram unul dintre ei când eram în liceu. Participam la conferințe și mă întrebam cum pot antreprenorii în serie să fie atât de siguri pe ei, să vorbească atât de mult despre un anumit subiect. Eram descurajat până și de colegii mei care făceau mai multe decât mine.

Când am început să fac și eu efectiv ceva și când am început să-mi urmez pasiunea, totul a devenit puțin mai clar. Au fost momente în care oameni care nici nu mă cunoșteau îmi ziceau că nu o să meargă ce fac, au fost persoane care mi-au zis că sunt hoț pentru că sunt antreprenor. Asta este mentalitatea în România.

Au fost și oameni care mă blamau după proiecte, că mai bine le puneam gaze, le trăgeam apă sau le puneam lumină. Au fost și momente mai puțin fericite, dar niciodată nu m-a descurajat așa ceva. Am continuat să fac mai multe lucruri și mai bine. Dacă mă voi opri pentru acel om care aruncă o piatră spre mine, nu voi mai putea să-i fac să zâmbească pe cei 100 care așteaptă să implementez acel proiect.

Eu i-aș sfătui să înceapă să se analizeze, să vadă ce vor cu adevărat. Dacă vor să facă un anumit lucru, dar nu au curaj, mă pot contacta pe orice rețea de socializare și o sa îi sprijin cu orice este nevoie. Dacă nu au bani și de asta nu se apucă, să stea liniștiți, nici eu nu am avut, dar trebuie să începem de undeva, iar dacă mereu ne vom gândi că nu avem bani, niciodată nu o să avem ca să ne apucăm. Pentru o problemă sunt, cel puțin, o mie de soluții.