Sinceră să fiu, nu cred că am avut o pasiune în liceu. Dacă stau acum și mă uit înapoi, eram destul de dezorientată cu privire la ceea ce îmi place și vreau să fac. Nu știu nici acum de ce am ales această specializare, pentru că nu am intrat în facultate cu o experiență de coding foarte mare. Sunt oameni care vin cu un bagaj extrem de mare de cunoștințe și sunt siguri că vor să facă exact Computer Science.

Eu am mers oarecum pe intuiție. Mi-am spus: „Da, cred că pot să fac asta, pentru că îmi plac științele, îmi place matematica, dar totuși vreau ceva mai aplicat, să zicem”.

După care mi-am dat seama că nu mă văd neapărat stând în fața unui calculator și programând, de aceea am și vrut să fac ceva mai flexibil și mi-am declarat al doilea major în business, ca să pot avea o flexibilitate mai mare între aceste domenii și să pot să activez în domeniul care îmi place.

VSSIA este primul ONG din România care pune la dispoziție toate resursele necesare pentru pregătirea elevilor de liceu care vor să își urmeze acest vis, și chiar dacă la început sunt puțin dezorientați, pentru că exemplul meu a fost acesta: dacă nu aveam o bază, cum a fost mentorul meu, eu nu aș fi putut niciodată să aplic, în schimb, pe urmă a apărut ca prin minune VSSIA. Pe siteul nostru găsiți absolut toate resursele necesare, materiale gratuite pentru pregătirea atât a eseurilor, a examenelor, pas cu pas procesul de aplicare și consiliere gratuită (acum și contra cost) pentru proces.

Iubesc să fiu punctuală. Îmi place foarte tare să am lucrurile organizate pentru că simt că doar așa pot să fac față la ceea ce am în program, mai ales în perioadele în care am multe lucruri de făcut. Uneori nu îmi place rutina, mă plictisesc destul de tare și atunci încerc să caut variante care să mă ajute să îmi schimb puțin obiceiurile și programul.

Nu îmi place că nu sunt bună pe partea asta de arts and crafts. Aș vrea să iau niște lecții sincer. Chiar e foarte amuzant deoarece pentru a-mi completa oarecum un program de General Education, pe care îl avem în cadrul facultății, la sfârșitul celor 4 ani trebuie să ai cunoștințe din toate ariile, nu doar din a ta. De exemplu, eu am Computer Science, dar trebuie să am și cursuri din Humanities, Științe sociale, Arte. Semestrul ăsta am un curs de Istoria Artei, dar vorbeam cu advicer-ul meu și spuneam că nu pot să iau desen, nu pot să iau muzică, nimic, pentru că nu sunt bună la chestiile astea.

Nu cred că am neapărat un motto, dar îmi place foarte tare ceva ce am găsit pe Pinterest “She believed she could, so she did”. Cred că, oarecum, încrederea în sine este atuul și totodată motto-ul meu în viață.

Întotdeauna încerc, pentru că nu mereu îmi iese, să țintesc destul de sus. Este riscantă uneori în viață treaba asta, pentru că te dai mai tare „cu capul de pereți” atunci când nu îți iese, dar și când îți iese este o satisfacție foarte mare.

Pot să iau ca exemplu fix partea asta cu aplicațiile pentru SUA. Eu m-am apucat să aplic undeva prin semestrul al doilea al clasei a 11-a. Nu aveam un dosar foarte puternic. Nu eram olimpică, nu aveam activități extracurriculare care să mă scoată în evidență foarte tare și inițial când m-am apucat să aplic, nu prea aveam șanse.

În America procesul constă în 2 etape prin care trebuie să treci ca să declari că ai reușit. Trebuie să fi acceptat și să câștigi o bursă care să le permită părinților să acopere taxa de școlarizare și traiul. Deci, oarecum este degeaba dacă ai fost acceptat; eu l-am luat ca pe un eșec pentru că am fost acceptată la foarte multe facultăți, dar nu am primit un pachet financiar care să satisfacă nevoile părinților mei și atunci a fost un sentiment foarte frustrant să știu că aș fi putut să merg, însă taxele de școlarizare aici sunt enorme și nu aveam cum.

Apoi s-a transformat în succes în iunie 2020, destul de târziu. Am primit o bursă de la facultatea la care sunt acum, care este oferită unui singur student internațional pe an. A fost foarte copleșitor pentru că nu știam ce se întâmplă cu mine. Eu îmi rezervasem, oarecum, locul la altă facultate, însă era un impas financiar foarte mare pentru ai mei. Chiar dacă primisem o sumă mai mare de jumătate din întreaga taxă, tot rămăsese foarte mult de plătit.

Cred că o să mă întorc oarecum la ce am spus mai devreme.

Este foarte bine spus “par”, pentru că sunt momente în care (ca fiecare persoană) simți că poți, în care simți că nu mai poți, că nu ești pe drumul cel bun, altele în care te simți foarte sigur pe tine; sunt tot felul de oscilații și este foarte normal.

Cred că faptul că țintesc destul de sus. După multe lecții pe care le-am primit, am început să iau lucrurile pas cu pas. O problemă pe care o aveam era să nu-mi dau seama că trebuie să trec prin niște etape până când ajung la lucrul pe care mi-l doresc, dar am început ușor-ușor să „respect” aceste etape.

Nu vreau să fiu foarte dramatică, pentru că știu că sunt persoane care chiar au avut momente foarte grele și au avut niște întorsături ale vieții foarte mari. Nu aș vrea să-l denumesc cel mai greu moment, pentru că poate că nu a fost atât de dramatic.

Poate că în 2020, pe vremea asta, când nu știam unde mă duc. Era oarecum și foarte târziu ca să aplic la alte facultăți, nu mă pregătisem, pentru că mă bazasem oarecum pe pregătirea pentru America; renunțasem la pregătirea intensă pentru bac și pentru admiterea în România.

Aveam „accepturi”, însă nu aveam oferte financiare suficient de bune ca să pot pleca și era un impas foarte mare, pentru că nu știam ce să fac. Nu l-aș numi chiar cel mai greu moment.

Cred că din punct de vedere al facultăților și al oportunităților de schimbare al domeniilor, când oamenii nu știu exact ce fac sau dacă te duci la facultate și îți dai seama că nu-ți place ceea ce faci, nu este niciun capăt de țară să te îndrepți către ceea ce-ți place. Nu se întâmplă absolut nimic dacă nu intri din prima la o facultate sau îți iei un gap year sau tot felul de chestii din astea, din punctul meu de vedere, chiar se rezolvă. Sunt normale uneori în viața unora.

17 ani înseamnă acum 3 ani, înseamnă clasa a 11-a, dacă nu mă înșel. La vremea respectivă nu prea avem încredere în mine și nu prea credeam eu că pot să fac lucruri.

Oarecum, dacă mă uit acum în timp, cred că aș fi putut să fac mai multe lucruri în liceu, să mă implic în mai multe activități extrașcolare decât să mă focusez foarte tare pe școală (pe note și pe materii), cu toate că nici cu asta nu mi-am bătut capul. Adică pe unele le luam din „zbor” și ce ieșea, ieșea.

Dacă m-aș uita acum în clasa a 11-a la mine, aș fi vrut să mă dezvolt mai mult pe partea de extracurricular și pe partea de dezvoltare personală, de cunoaștere de sine, de toate chestiile astea care duc într-un final la o maturizare mai eficientă.

5 ani înseamnă că o să termin deja facultatea…este foarte greu, pentru că uneori viața te poartă prin niște locuri și evenimente la care nu te gândești. Adică dacă mă uitam acum 5 ani unde o sa fiu, n-aș fi putut prezice niciodată că o să fiu aici, așa că nu aș vrea să zic neapărat un loc sau un anumit statut pe care o să îl am. Aș vrea doar să fie toate planurile personale, ale carierei, toate chestiile astea, să fie oarecum într-un echilibru.

Ideea este că din liceu, din ceea ce n-am făcut cum mi-aș fi dorit, am învățat ce trebuie să fac acum în facultate, și programul meu este foarte încărcat cu tot felul de activități atât în campus, cât și în afară (în România), cum ar fi VSSIA – Vreau să studiez în America, LSRS – Liga Studenților Români din Străinătate, unde am preluat filiala din America; încercăm să construim ceva care să conecteze studenții români din America și să le creăm oarecum oportunități și evenimente.

La fel pentru cursuri, trebuie să acord o mai mare atenție; este o responsabilitate mult mai mare față de cea din liceu, pentru că în liceu dacă nu-ți plăcea o materie, ziceai: „Da, ok, vreau doar să trec clasa, nu contează ” sau „Vreau să am o medie decentă” , însă aici contează foarte tare media, pentru că ea reflectă exact cursurile pe care le-ai făcut în domeniul tău. Angajatorii se uită foarte mult la medie, dar pe lângă aceasta, contează foarte tare atât experiența, cât și implicarea în alte organizații.

Ca activități din campus, am fondat un club academic care promovează matematica, tehnologia, ș.a.m.d. Deocamdată încercăm să ne gândim cam ce să facem, cum îl extindem, etc. Prin alte cluburi, diverse poziții, încerc și eu să aleg din fiecare, astfel încât să prind cât mai multe, să pot să mă dezvolt pe mine și să mă focusez și pe domeniu (internshipuri, experiență).

Despre educația din România nu prea pot să-mi dau cu părerea, decât despre ciclurile liceal, gimnazial, primar.

Într-adevăr sistemul este diferit, sunt anumite schimbări pe care eu le-aș face, însă ce observ și ceea ce mă bucură este că în ultima vreme există tot mai multe persoane care vor să ia inițiativă, care vor să schimbe ceva, care se luptă pentru a prinde diverse conferințe cu Ministerul Educației, să le spună care este problema elevilor, ce ar putea fi îmbunătățit, lucruri pe care le apreciez foarte tare. Dacă aș avea vreodată o oportunitate să pot să mă implic și eu sau să am ceva de spus, cu siguranță aș face-o

Cred că aceste două ONG-uri din care fac parte (VSSIA & LSRS), mă ajută oarecum să rămân conectată cu România (până la un punct, într-adevăr). Însă, sunt oameni care vor să plece în străinătate pentru a căpăta experiență și vor să se întoarcă în România pentru a aduce acele cunoștințe și a ajuta comunitatea românească, pentru că „acasă e acasă” , cum ar zice foarte mulți.

Chiar și eu cred asta, chiar dacă după facultate, câțiva ani aș vrea să fiu mai departe de casă, noțiunea de „acasă”, chiar rămâne la fel; nu aș putea să o schimb.

Am rămas destul de conectată cu România, pentru ca, cu bune, cu rele, a fost țara-n care m-am dezvoltat, am crescut, am învățat, de acolo am plecat; nu am fost niciodată genul care să zică „Gata, am plecat, uităm tot ce înseamnă ” sau când mă întorc să mă uit oarecum cu un sentiment dubios, făcând comparații între ce am aici și ceea ce nu este în România.

Încerc să mă focusez oarecum pe mine și pe dezvoltarea mea personală din punct de vedere al carierei, însă ceea ce îmi doresc este să iau și o mică pauză, pentru că 3 luni am fost puțin în priză și nu am mai avut timp pentru mine, prieteni, familie, s.a.m.d.

În vacanță aș vrea puțin să petrec mai mult timp acasă, și apoi o să vină din nou toamna, în care mă voi reîntoarce și voi lua totul de la capăt, probabil cu alte idei, cursuri, ș.a.m.d.

Temerile mele cred că sunt ca ale oricărei persoane. Cea mai mare cred că este teama de eșec. Uneori mă gândesc „De ce fac lucrul respectiv? Mă ajută, nu mă ajută? Depun prea mult efort? Nu depun prea mult efort? Ce se întâmplă la finalul celor 4 ani?” , având în vedere că America este foarte strictă cu vizele/locurile de muncă și sponsorizarea vizei de muncă /student pe mai departe, necesită o muncă mai asiduă.